Goethe - Faust.RTF

<coperta 1>

<titlu> FAUST </titlu>

</coperta 1>

Johanne Wolfgang Goethe

<titlu> Faust </titlu>

tragedie

În româneşte de Lucian Blaga

Prefaţă de Tudor Vianu

Editura de Stat pentru literatură şi artă

Bucureşti 1955

Responsabil de carte: S. Gredinger

Tehnoredactor: S. Alexandrescu-Toscani

Corector: P. Stoica

Dat la cules 27.03.1955. Bun de tipar 08.07.1955.

Tiraj 25.100 exemplare. Hârtie semivelină satinată de 65 gr./m.p. Ft. 840X1080/32. Coli ed. 23.42. Coli de tipas 17.

Ediţia I. Comanda 965. Planşe tiefdruck 17. A. Nr. 06509. pentru bibliotecile mici indicele de clasificare 83-21 = R.

Tiparul executat sub com. nr. 1266 la Combinatul Poligraful Casa Scânteii „I.V.Stalin”, Bucureşti – R.P.R.

Pagina 5

<titlu>

PREFAŢĂ

Poemul dramatic Faust de Goethe este una din operele cele, mai reprezentative ale epocii care a pregătit prăbuşirea feuda­lităţii şi absolutismului, a trăit marea revoluţie din Franţa şi a văzut, limpezindu-se din încercările acelui timp, zorile unei lumi în care se lămureşte un alt sens al existenţei omeneşti, adică a epocii întinse peste ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea şi peste cele dinţii ale secolului următor, întocmai ca Orestia lui Eschil, ca Divina Comedie & lui Dante sau ca dra­mele lui Shakespeare, opere deopotrivă ale unei mari răscruci, când crugul lumii se întoarce şi înţelesuri noi se încheagă, Faust al lui Goethe concentrează în sine experienţele cruciale şi concluziile unei perioade din istoria lumii. Această semni­ficaţie a poemului său, Goethe a obţinut-o aducând în scenă oameni vii şi întâmplări mişcătoare sau zguduitoare, apoi o întreagă lume de alegorii şi simboluri, capabile să încline fruntea cea mai gânditoare. Multele reflecţii trezite de poemul numit de Goethe „o tragedie" se desprind dintr-o expunere dramatică în care meditaţia se amestecă cu dialogul realist, lirismul cu umorul, frumosul clasic cu fantasticul şi cu gro­tescul medieval. Puţine sunt operele literaturii care să fi in­trodus în ţesătura lor un tezaur mai mare de motive, de tonuri, o figuraţie mai numeroasă, ritmuri atât de variate, o limbă la fel de bogată, atâtea imagini şi atâtea idei, mai multă artă şi mai multă ştiinţă. Poemul lui Goethe înlănţuie şi târăşte pe cititorii lui, alcătuieşte pentru fiecare din aceştia o expe­rienţă esenţială a vieţii, îl robeşte cât timp îl parcurge şi produce neîncetata dorinţă de a-1 relua şi de a-1 gândi din nou. Marea complexitate a acestui poem şi rolul pe care-l poate juca în viaţa intelectuală a oricui cer o călăuză. Paginile de faţă, dorind să se facă utile cititorilor, îşi propun să grupeze din nou rezultatele mai de seamă ale cercetării mai vechi, dar să şi adauge lămurirea acelor semnificaţii devenite mai clare omului de azi.

Faust este drama unui învăţat din epoca reformei lui Luther, căruia ştiinţa vremii nemaifiindu-i îndestulătoare, încearcă practicile zadarnice ale magiei şi încheie, în cele din urmă, un pact cu spiritul răului, cu Mefistofel, legându-se cu preţul sufletului său pentru a obţine fericirea ca voluptate, ştiinţă şi putere. Faust este deci un rebel împotriva ordinii morale existente. Tema este străveche şi trebuie urmărită, pentru a o înţelege în întruparea dată de Goethe, de-a lungul întregului trecut al omenirii.

Pentru că au existat totdeauna antagonisme sociale, lupte de clasă, prăbuşiri ale câte unei orânduiri, forme noi ale socie­tăţii omeneşti, înlocuind cu violenţă pe cele anterioare, mo­tivul rebeliunii este unul din cele mai vechi ale literaturii. Comentatorii îl fac să înceapă cu lupta giganţilor şi a titanilor împotriva feluritelor dinastii zeieşti. Unuia din titani, lui Prometeu, îi consacră Goethe un poem, rămas de altfel neter­minat, tocmai în epoca în care se situează şi începutul com­punerii lui Faust. Acesta este însă un rebel asociat cu spiritul răului, cu diavolul, ceea ce ne duce la altă tradiţie. Noul motiv nu putea apărea în antichitatea elină, unde deosebirea dintre spiritul binelui şi al răului nu era cunoscută, unde pute­rile supranaturale nu erau grupate în jurul celor doi poli ai valorificării morale. Vechile popoare ale Orientului şi-au re­prezentat întâi un spirit al răului, egiptenii pe Typhon, indienii pe Civa, perşii pe Ahriman (opus lui Ormuz). Evreii primesc această reprezentare în timpul exilului babilonic, când încep să-şi închipuie existenţa unor spirite rele, conduse de Asmodeu. O veche legendă evreiască, reprodusă de scrierea intitulată Predicatorul Solomon, îl arată pe acesta furând diavolului Adramelech „piatra înţelepţilor". Adramelech îl adoarme însă pe Solomon, îl duce în pustiu şi, după ce azvârle piatra înţelep­ţilor în mare, guvernează în numele lui. Dar vrăjitorii vor să-şi procure din nou piatra înţelepţilor; ei îl invocă pe diavol şi fac cu el un pact, semnat cu propriul lor sânge. Astfel apare în istoria literaturii motivul pactului cu diavolul.

Acest motiv a revenit adeseori de atunci în legendele creş­tinismului antic şi medieval. Una din ele stă în legătură cu personalitatea lui Simon Magul, a cărui nefericită reputaţie transmisă prin Faptele apostolilor (capitolele 8 9,24), pro­venea din încercarea nesăbuită de a cumpăra cu bani pe apo­stoli, în focul luptelor duse la Roma în sânul primelor comu­nităţi crestele, între creştinii petriniani şi cei pauliani, adică adepţii sfinţilor Petru si Pavel, Simon Magul devine un simbol al acestora din urmă, văzut din unghiul celor dintâi, în aşa-zisele „Clementine", legendele atribuite romanului Clemens din secolul al II-lea al erei noastre, prin Simon, autorul vrea să figureze pe Paul, acuzat de pro-petrinieni de impostura de a se fi introdus în comunitatea creştinilor, simulând o viziune a lui Isus şi uzurpând demnitatea de apostol cu scopul ascuns de a reintroduce păgânismul. Legenda povesteşte cum prin vrăjitoriile lui, învăţate de la spiritul răului, Simon ajunge la Roma şi încearcă să se înalţe la cer în faţa lui Nero, dar un singur cuvânt al lui Petru îl prăbuşeşte. Figura lui Simon Magul apare mai apoi şi în ciclul de legende gnostice, numite „Recognitiones", unde, printre altele, ni se povesteşte de în­soţirea lui Simon cu Elena, regina Spartei, cauza războiului dintre greci şi troieni şi despre naşterea unui copil din această unire: episoade care vor reveni în Faust al lui Goethe, deşi nu pe calea unei influenţe directe, ci prin intermediul căr­ţilor germane poporane, despre care ne vom ocupa în curând. Până a ajunge la acestea, se cuvine însă a mai aminti alte câteva figuri legendare ale unor rebeli aliaţi cu diavolul, apăruta în creştinismul antic. Unul din ei este Cyprian din Antiohia, a cărui legendă este consemnată într-un manuscris grec din a II-a jumătate a secolului al IV-lea, prelucrată şi versificată apoi de împărăteasa bizantină Eudokia. Aceeaşi legendă apare, în fine, în renumita colecţie a Vieţii Sfinţilor, în Legenda aurea. După acest din urmă izvor, Cyprian râvneşte pe fecioara creştină Justina şi, în acest scop, se aliază cu de­monii, dar virtutea credinţii anulează puterea demonilor şi, faţă de aceste dovezi, Cyprian se converteşte, devine episcop şi suferă martiriul în timpul împăratului Decius. Este deci o povestire edificatoare, cu scop propagandistic. Şi-a adus aminte de ea şi a folosit-o într-o epocă de recrudescenţă obs­curantistă, în epoca contrareformei, poetul spaniol Calderon, în drama sa: Magul făcător de minuni (1637). O altă figură a unui rebel aliat cu demonul este Theophilus din Adana, eroul unei legende din veacul al Vl-lea, adesea prelucrată în evul mediu, în care eroul, fostul econom al bisericii din Adana, în Cilicia, semnează un pact cu diavolul, în schimbul făgăduinţii de a-l repune în vechiul său loc, dar este cuprins de remuşcări şi izbuteşte până la urmă să anuleze pactul criminal. Figuri de oameni însoţiţi cu demonul sau demonizaţi au apărut mereu în epocile de credinţă obscurantistă. Numărul lor s-a înmulţit în evul mediu. Vom aminti dintre aceştia pe Merlin, vrăjitorul din romanele ciclului breton, sau pe Robert Dracul (Robert le Diable) dintr-o povestire din secolul al XIII-lea, a cărui legendă a readus-o în actualitatea literară, acum un secol şi mai bine, textul lui Scribe şi muzica de operă a lui Meyerbeer. Au trecut apoi în evul mediu drept vrăjitori, aliaţi cu dracul, papii Silvestru al II-lea şi Paul al II-lea ca şi filo­zoful scolastic Albertus Magnus sau chiar Roger Bacon. Re­sentimentul popular, neluminat încă de raţiune, atribuia deci unei alianţe demonice originea puterii care-i uimea pe con­temporani sau care-i făcea să sufere.

*

Chiar într-o epocă bogată prin atâtea progrese ale raţiunii, cum a fost aceea a Renaşterii şi a Reformei, credinţele super­stiţioase, de felul celor de mai sus, nu dispăruseră cu totul. Existau încă vrăjitori în secolul al XVI-lea german şi credinţa în demoni era atât de răspândită, încât nici Martin Luther, iniţiatorul Reformei, nu era liber de ea. Chiar învăţaţi ai vremii, ca Paracelsus şi Agrippa von Nettesheim, practicau magia şi susţineau că datoresc acesteia succesele lor ca medici, în această atmosferă se constituie legenda lui Faust, consem­nată în mai multe cărţi poporane. Deşi nu se poate stabili o legătură directă între autorii cărţilor poporane despre Faust şi vechile legende ale lui Simon, Cyprian şi Theophilus, se poate totuşi spune că aceştia sunt precursorii lui Faust. În circulaţia mondială a motivelor literare un fenomen de care ştiinţa folclorului trebuie să ţină seama motivul rebeliunii şi acel al dobândirii cunoaşterii şi puterii pe alte căi decât

cele naturale este dintre cele mai vechi şi a revenit în toate epocile de obscurantism şi superstiţie. Legenda lui Faust se situează pe linia de dezvoltare a acestui motiv. Pe de altă parte, prin efectul acelor contaminări, de asemeni recunoscute şi descrise adeseori de ştiinţa folclorului, amănunte ale fabulaţiei aparţinând vechilor legende, transmise prin tradiţie orală seculară, au putut apărea în legenda mai nouă a docto­rului Faust. Dar pentru a ne explica modul în care s-a format această legendă, trebuie să ţinem seama, în primul rând, de amintirile contemporanilor care, 1-au văzut pe Faust în carne şi oase, căci eroul cărţilor poporane şi al tragediei lui Goethe corespunde unei personalităţi istorice; el a trăit cu adevărat în Germania, la sfârşitul veacului al XV-lea şi primele decenii ale veacului al XVI-lea, între 1480 şi 1540. Se crede chiar că se poate preciza locul naşterii sale la Knittlingen (în Saxonia) şi al morţii, la Staufen în Breisgau. Un cercetător german, Alexander Tille, a publicat în 1900 un volum forte, cuprinzând, toate izvoarele memorialistice şi legendare ale mitului faustic, Die Faustsplitter in der Literatur des sechzehnten bis achtzehnten Jahrhundert nach den ältesten Büchern herausgegeben von Alexander Tille, Berlin, 1900. (Motivul faustic în litera­tura secolelor şaisprezece-optsprezece, după cele mai Vechi izvoare, de Alexander Tille Berlin, 1900). Cercetătorii care au dorit să explice geneza legendei faustice au găsit în această vastă publicaţie a izvoarelor aproape tot ce era necesar lucrării lor.

Unul dintre aceştia, Kuno Fischer, autorul unuia din cele mai cunoscute comentarii faustice (Goethes Faust, 4 voi. 1902), a stabilit patru centre prin care s-au transmis ştirile despre doc­torul Faust, vrăjitorul atât de uimitor pentru toţi contem­poranii lui. Unul dintre aceste centre este chiar Wittenberg, capitala Reformei. Astfel, într-un catalog al Universităţii din Wittenberg este trecut, sub data de 18 ianuarie 1518, numele unui Johannes Faust (din Mühlberg). Melanchton, unul din capii Reformei, pare să-1 fi cunoscut, căci povestirea lui, trans­misă de Johannes Manlius (Mennel), autorul unei culegeri de anecdote, Locorum communium collectanea, 1562, vorbeşte despre un aventurier, Johannes Faust, care apare la un moment dat în Wittenberg şi se laudă cu unele isprăvi vrăjitoreşti, de pildă cu aceea de a fi determinat victoria trupelor imperiale în Italia sau de a fi zburat la Veneţia şi de a se fi prăbuşit apoi. Din acest izvor se inspiră şi alte povestiri ulterioare până la începutul secolului al XVII-lea. Alt centru al difuzării ştirilor despre Faust îl constituie localităţile Rinului de sus. Printre acestea, este semnalat la Basel, unde Johann Gast pare a fi prânzit cu el, după cum povesteşte în Sermones convivales, 1548. Oaspetele dăduse bucătarului să-i prepare nişte păsări ciudate şi se aşezase la masă cu un câine, care la un moment dat a luat figură omenească. Povestirea lui Gast conţine deci şi elemente legendare şi nu poate fi considerată ca un pur izvor memorialistic. Elemente legendare conţine şi tradiţia din Lipsea, unde în renumita „pivniţă Auerbach", păstrată până în zilele noastre, se văd două picturi, datate din 1525, care îl reprezintă pe Faust petrecând cu studenţii şi călărind pe un butoi cu vin, precum şi versurile care însoţesc tabloul:

„Doktor Faust zu dieser Frist

Aus Auerbachs Keller geritten ist

Auf einem Fass mit Wein geschwind,

Welches gesehen viei Mutterkind.

Solches durch seine subtile Kraft gethan

Und des Teufels Lohn empfangen davon."

#

(Doctor Faust în această vreme

A călărit ieşind din pivniţa Auerbach

Pe un butoi plin cu vin,

Faptă văzută de mulţi inşi.

A făcut aceasta prin forţa lui subtilă

Şi a binemeritat de la dracu.)

După cum s-a putut stabili, circiuma Auerbach a fost clădită însă în 1530, aşa încât datarea din 1525 s-a făcut ulte­rior de către un pictor care figura o legendă şi mai este nevoie s-o spunem? - nu de cineva care asistase la eveniment. Mai vrednice de crezare sunt deci ştirile provenind din Erfurt şi Würzburg. In primul din aceste două oraşe 1-a văzut, în septembrie 1513, umanistul Conradus Mutianus (Mudt), care într-o scrisoare către Heinrich Urbanus vorbeşte cu dispreţ despre aventurierul lăudăros, întâlnit într-o circiumă, vrednic să fie pedepsit, desigur pentru absurdele superstiţii răspândite în popor. Cu aceeaşi mânie vorbeşte clericul Johannes Trithemius (Tritheim) din Würzburg într-una din scrisorile, adunate în Epistolae familiares, 1507, adresate matematicianului Virdung, care întrebase de un vrăjitor şi expert în multe ştiinţe, aşteptat cu nerăbdare să apară în Hasfurt. Trithemius povesteşte cum, cu un an mai înainte, pe când trecea prin Gelnhausen i se vor­bise de un vrăjitor, prezent atunci în localitate. Acesta auzind însă că Trithemius doreşte să-1 vadă, se grăbise să dispară. Clericul nu putu afla decât că vrăjitorul se lăuda a cunoaşte atât de bine operele lui Plato şi Aristoteles, încât dacă acestea ar fi dispărut, el le-ar fi putut reconstitui în întregime. La Würzburg se lăudase că poate să săvârşească toate minunile lui Isus, că este cel mai desăvârşit dintre alchimişti şi că poate satisface orice dorinţă omenească. Trithemius văzuse şi un fel de carte de vizită a vrăjitorului, cu următorul cuprins: Magister Georgius Sabellicus, Faustus junior, fons necromanticorum, astrologus, magus secundus, chiromanticus, aeromanticus, pyromanticus, in hydra arte secundus. Acest document care zugră­veşte bine personajul: un impostor are nevoie de unele expli­caţii, încercate de istoricii literari. Nu vom insista, în această rapidă schiţă, asupra lor. Ne interesează mai degrabă concluzia scrisorii lui Trithemius: „Aceasta este scrie el ceea ce îţi pot spune cu deplină siguranţă despre omul pe care îl aştepţi cu atâta curiozitate; nu vei găsi în el un filozof, ci pe un nebun vanitos şi insolent. Acest palavragiu şi înşelător ar trebui să primească o pedeapsă corporală, pentru a face să înceteze odată lăudăroşeniile lui criminale şi duşmane bisericii". Deşi calitatea morală a personajului nu putea provoca îndoieli, epoca era în unele privinţe atât de înapoiată, încât, în 1536, eruditul Joachim Camerarius îl întreabă pe consilierul Daniel Stiber din Würzburg ce gândeşte Faust despre situaţia politică la începutul războiului dintre Carol al V-lea şi Francisc I al Franţei. Tot astfel, Philipp von Hutten, plecând spre Venezuela pentru a căuta aur, îi cere lui Faust o consultaţie relativă la succesul probabil al expediţiei lui şi, într-o scrisoare din 1540, con­firmă fratelui său adevărul prezicerilor lui Faust.

*

Am citat, folosind rezultatele cercetărilor mai vechi, numai câteva din izvoarele contemporane cu Faust; deştul totuşi pentru a vedea cu ce trăsături a fost transmisă figura acestuia cărţilor poporane care încep să apară încă de la sfârşitul vea­cului al XVI-Iea. Cea dinţii dintre acestea, publicată în 1587 la Frankfurt pe Main, este o tipăritură a librarului Johann Spiess. Lungul ei titlu ne asigură că scrierea a fost alcătuită pentru a servi ca exemplu teribil tuturor orgolioşilor şi ambi­ţioşilor abătuţi de la dreapta credinţă. Cartea a avut mai multe ediţii, a fost prelucrată în versuri şi tradusă în limbile olandeză, engleză şi franceză, în 1593 i-a urmat o a doua parte, atribuită unui Christoph Wagner. Publicaţia aceasta alcătuieşte materialul brut al poemului lui Goethe. Johann Faust ne este înfăţişat ca un fiu de ţărani din Roda, lingă Weknar, trimis pentru învăţătură înaltă Ia Wittenberg. Cum avea „o minte capabilă să înveţe iute, cu aptitudini şi înclinări pentru studii'1, devine doctor în teologie, împrietenindu-se cu tot soiul de oameni uită scripturile şi porneşte la Cracovia, pentru a studia magia. Este indicată pasiunea cunoaşterii, foarte puternică în sufletul lui Faust: „a dobândit aripi de Wiltur, şi a vrut să cerceteze toate temeiurile cerului şi ale pământului". Înapoiat la Wittenberg, el invocă pe diavol, pe Mephostophiles1 care-i apare îmbrăcat ca un călugăr: accent anticatolic, caracteristic pentru epoca Reformei, în care ne găsim. Faust încheie un pact cu Mephostophiles, pe o durată de douăzeci şi patru de ani, prin care cel dintâi se leagă să abjure credinţa şi să-şi cedeze sufletul, iar cel de-al doilea să-i ofere lui Faust toate puterile spiritului şi împlinirea tuturor dorinţelor sale, Autorul cărţii poporane este conştient că ne aflăm în faţa unui caz de rebeliune titanică: „Această lepădare de credinţă nu este altceva decât trufie, deznădejde, blestem şi lipsă de măsură, ca aceea a uriaşilor, despre care au povestit poeţii: cum au îngrămădit munţii unul peste altul şi au pornit război împotriva Domnului, sau ca a îngerului rău, care s-a opus Domnului şi a fost prăvălit din pricina răutăţii şi a trufiei lui. Deci cine vrea să se înalţe prea sus, acela se prăbuşeşte adânc". Totuşi, trufia lui Faust este mai mult intelectuală. Ca om al Renaşterii, pasiunea cunoaşterii

<nota>

Numele de Mepliostophilcs, devenit mai târziu Mefistofeles pare a veni de la grecescul mephotophiles = acel care nu iubeşte lumina sau după o altă ipoteză, de la mephaustophiles = acel care nu-l iubeşte pe Faust.

</nota>

este puternică în Sufletul lui Faust. În momentul semnării pactului, el spune: „Mi-am propus să cercetez elementele şi deoarece, după darurile care mi-au fost hărăzite de sus, n-am găsit în mintea mea îndemânarea trebuincioasă şi nici n-am putut-o învăţa de la oameni, am ales şi m-am dat în puterea spiritului infernal, pentru ca acesta să-mi vestească şi să mă instruiască în ştiinţa dorită". Opt ani rămâne Faust la Wit­tenberg, în tovărăşia lui Wagner, discipolul lui, şi a lui Me­phostophiles, care îi împlineşte toate dorinţele şi-l face să audă o muzică minunată, ori de câte ori îl încearcă vreo remuşcare. Faust doreşte să se căsătorească, dar diavolul îi refuză căsătoria, făgăduindu-i însă alte şi cele mai frumoase femei, „aşa încât inima îi tremură de bucurie", în convorbirile sale cu Mephostophiles, Faust află tainele în legătură cu cerul şi iadul, şi despre căderea lui Lucifer. În soarta acestuia, Faust recunoaşte pe a sa şi plânsul căinţii îl podideşte. Află apoi secretele despre originea şi orânduirea lumii, despre mersul planetelor, despre chipul cum se produc anotimpurile, despre însuşirile elementelor. Ştiinţa cosmologică a lui Mephosto­philes este însă aceea a antichităţii, a sferelor cereşti; noile descoperiri ale lui Copernic nu o îmbogăţiseră cu nimic. Prin toate aceste învăţături, Faust devine totuşi un mare mate­matician, capabil să prezică fenomenele astronomice şi meteo­rologice şi să calculeze datele calendaristice. Atunci începe călătoria lui Faust, sub conducerea lui Mephostophiles. La Roma, eroul admiră strălucirea palatului papal şi rămâne trei zile şi trei nopţi acolo, făcându-i papei tot felul de farse, „spre înveselirea poporului luteran", după cum observă unul dintre comentatori. La Constantinopol, cei doi călători se înfăţişează sultanului, Mephostophiles îmbrăcând, în această împrejurare, costumul şi podoabele papei. Ajung astfel la curtea împăra­tului (Carol al V-lea). Împăratul doreşte să vadă un alt stăpânitor al lumii deopotrivă cu el şi Mephostophiles îl vrăjeşte pe Alexandru cel mare şi pe soţia lui. Înainte de a părăsi curtea împăratului, Mephostophiles săvârşeşte o farsă, făcând să-i crească unui curtean, care dormea, o pereche de coarne. Ajung astfel la curtea contelui de Anhalt, căruia i se înalţă, prin vrăjitorie, un castel pe o înălţime din preajmă. O grădină feerică răsare în jurul castelului, asemănătoare aceleia pe care, după legendă, Albertus Magnus o făcuse să apară la Colonia cu prilejul unei vizite regale. Focuri de artificii ţâşnesc din toate părţile. Butuci de viţă, încărcaţi cu struguri, cresc dintr-o masă. Dacă autorul cărţii poporane alege aceste etape ale că­lătoriei lui Faust şi Mephostophiles, unde vrăjitoriile lor se execută cu umor împotriva gazdelor, împrejurarea provine din resentimentele luteranului, pentru care papa era un adevărat anticrist, sultanul un duşman al creştinătăţii, împăratul (Carol al V-lea) conducătorul detestat al contrareformei, iar contele de Anhalt un calvinist, la fel de rău văzut în cercurile luterane. Călătoria durase şaisprezece ani. Faust şi Mephosto­philes se înapoiază la Wittenberg. Un bătrân şi evlavios medic încearcă să-l aducă în drumul drept pe eroul rătăcit, dar in­tervine Mephostophiles care obţine o întărire a pactului. La un banchet studenţesc, unul dintre studenţi îşi exprimă do­rinţa s-o vadă pe Elena, şi aceasta, prin vrăjitoriile lui Faust, apare în adevăr. Studenţii sunt covârşiţi de farmecul iubirii, dar într-una din nopţile următoare, Elena apare încă o dată, de data aceasta numai lui Faust. Din însoţirea lor se naşte un copil minunat, Justus Faustus, care în curând va dispărea împreună cu mama sa. Faust îmbătrânise acum. Nu mai avea de trăit decât o lună; remuşcarea îl cuprinde şi, plin de durerea crimelor sale, îşi ia rămas bun de la prieteni şi de la discipoli. Elementele naturii par a fi intrat în răscoală şi, printre fulgere şi tunete, Faust coboară în iad.

După cartea poporană din 1587-1590, urmează alte versiuni, a lui Widman, la Hamburg în 1599, a lui Pfitzer, un medic din Nürnberg, în 1674, cu ediţii succesive până în 1726. O ultimă prelucrare apare sub pseudonimul „em christlich Meinender" (un creştin), la Frankfurt şi Lipsea, în 1725. Aceasta este versiunea pe care a cunoscut-o Goethe încă din. Copilăria lui, după cum ne informează scriitorul în Poezie şi adevăr. În 1802, adică într-un moment înaintat al redactării poemului, Goethe împrumută de la biblioteca din Weimar povestirea lui Pfitzer, pe care o ţine mai multe luni la sine. Versiunea lui Pfitzer conţine episodul iubirii Iui Faust pentru o frumoasă fată din popor, care îi rezistă. De altfel, fiecare dintre prelu­crările succesive ale legendei primitive posedă caracteristicile ei tematice, fără ca semnificaţia adâncă a povestirii să se schimbe, în legătură cu această semnificaţie se va produce însă fapta creatoare a lui Goethe. Până a ajunge s-o precizăm,

este necesar să stabilim câteva din etapele cele mai de seamă ale dezvoltării legendei în creaţia cultă şi scenică.

*

O traducere engleză a cărnii faustice poporane, publicată la Frankfurt, apare în 1592. Această traducere este probabil izvorul tragediei lui Cristopher Marlowe (1564 1593), Tra­gica history of life and death of doctor Faustus (Istoria tragică a vieţii şi morţii doctorului Faustus), reprezentată în 1594 şi publicată, cu unele interpolaţii, în 1604, adică după moartea autorului. Cristopher Marlowe este unul din cei mai înzestraţi contemporani ai lui Shakespeare şi acela care-1 aminteşte mai de aproape prin patosul lui tragic, în scurta lui carieră, înto­vărăşită de o reputaţie de ateism, care l-ar fi putut duce la rug, şi sfârşită printr-o moarte violentă, Marlowe a dotat scena engleză cu mai multe caractere titanice: a lui Tamerlan, cuce­ritorul mongol, a ducelui de Guise, exterminatorul hughenoţilor în noaptea de pomină a Sfântului Bartolomeu, a lui Faust, vrăjitorul german. Titanismul lui Marlowe este o expresie a epocii reginei Elisabeta, când aventurierii englezi străbat mările şi continentele îndepărtate, supunându-le cu violenţă exploatării lor. Fără a avea o legătură directă cu aceste împre­jurări, Faust, ca şi ceilalţi titani ai lui Marlowe, reprezintă un caracter admirat în vremea lui, prin îndrăzneala şi inten­sitatea pasiunilor. Mersul acţiunii în tragedia lui Marlowe aminteşte până la un punct pe acel al cărţii poporane germane. La început, Faust este prezentat ca un savant dezgustat de ştiinţa vremii şi care cere lumini şi putere nouă magiei. Monologul iniţial aminteşte pe acel al eroului lui Goethe, deşi acesta pare a nu fi luat cunoştinţă de tragedia lui Marlowe. Este invocat Mefistofel, care îi propune un pact pentru o durată de douăzeci şi patru de ani. în zadar o voce internă îl îndeamnă: „întoarce-te către Domnul", răspunsul lui Faust este al trufiei: „Nu! Domnul nu te iubeşte, Domnul tău este propria-ţi voinţă". Mefistofel îi dăruieşte o carte, ale cărei semne au proprietatea să-l înzestreze cu putere asupra aurului, a elementelor şi a demonilor, într-o călătorie prin lumea largă, titanul lui Marlowe, ca şi eroul cărţii poporane, ajunge la Roma, unde se amestecă în conflictul dintre papă şi antipapă, făcându-i farse unuia din ei. În faţa împăratului, îi vrăjeşte pe Alexandru şi pe Dariu. La un banchet studenţesc o face să apară pe Elena. Un bătrân încearcă să-1 aducă la dreapta credinţă. Mefistofel intervine pentru a întări din nou pactul. Elena i se arată încă o dată lui Faust şi un farmec nespus îl covârşeşte: „îmi dai cu sărutarea ta eternitatea". Când ceasul din urmă îl ajunge, Faust vrea să oprească timpul în loc, să se ascundă sub dealuri,şi munţi, să coboare în adâncimile pământului, să se învăluiască în nori, să se piardă în ocean, să emigreze cu sufletul, după credinţa metempsihozei, în trupul unui animal. Dorinţe zadarnice! Orologiul bate ceasul ineluctabil. Faust este pierdut; iadul îl înghite. Corul intonează:

#

„Mlădiţa, creşterii menită, s-a răpus

Şi laurii lui Apoloh pe fruntea

Cea înţeleaptă-i pârjoleşte focul.

Pierdut e Faust. Cugetaţi căderea-i

Ce ne învaţă, oameni iscusiţi:

Să nu râvniţi la cele ce-s oprite.

Pe cel adânc, îl duce adâncimea

Să creadă că mai mult e-n stare-a face

Decât ce e îngăduit de Domnul."

Tragedia lui Marlowe, ca şi cartea poporană germană, vrea să aibă deci un sens moralizator. Şi cu toate că poetul englez, ca om al Renaşterii, arată simpatie titanului ahtiat de cunoaş­tere, el face totuşi o concesiune eticii religioase a vremii, me­nind pe eroul sau pierderii şi damnaţiunii, între Faust al lui Marlowe şi cel al lui Goethe, trec două sute de ani. Motivul faustic s-a transmis în Vremea aceasta prin menţinerea lui pe scenă. Actori englezi duc legenda în Anglia şi o readuc în Germania, în versiunea lui Marlowe, pe la începutul secolului al XVII-lea. O reprezentaţie a tragediei lui Marlowe este semnalată la Dresda, în 1626. Trupele germane de actori rătă­citori o introduc în repertoriul lor şi o reprezintă în tot decursul secolului al XVII-lea şi al XVIII-lea. Reprezentaţia are loc şi la Frankfurt, în 1741 şi 1742, când Goethe nu se născuse, şi în 1767, când era student la Lipsea. Este sigur însă că Goethe a asistat, după înapoierea de la Frankfurt, la o reprezentaţie a tragediei lui Faust pe scena teatrului de păpuşi, pentru care se alcătuise o nouă versiune, adeseori înfăţişată în diferite centre culturale ale Germaniei.

Tema faustică a ispitit pe mai mulţi scriitori ai secolului al XVIII-lea, dar este sigur că acel care a supus-o unei evoluţii hotărâtoare şi i-a dat o semnificaţie cu totul deosebită de aceea a cărţilor poporane şi a lui Marlowe, a fost Lessing, unul din cei mai de seamă îndrumători ai literaturii germane în epoca luminilor. Rolul epocal al lui Lessing în istoria literaturii germane este, printre altele, acela de a o fi eliberat de influenţa clasicismului francez, ca expresie a absolutismului, într-o vreme în care alţi scriitori, în frunte cu Gottsched, îl susţineau teoretic şi îl propuneau ca exemplu, într-unul din articolele sale de critică literară, în a 17-a scrisoare asupra literaturii (Litteraturbriefe), din 1759, el opune influenţei franceze, pe aceea engleză a lui Shakespeare, mai apropiată de spiritul german, după cum o dovedeşte legenda lui Faust, o adevărată temă shakespeariană. Scriitorul aminteşte propria lui încer­care de a dramatiza această temă. Lessing s-a dedicat acestei lucrări în două răstimpuri ale carierii sale, în 1758 şi în 1767-68. Manuscrisele definitive s-au pierdut însă, şi cercetătorul actual nu mai are la dispoziţie decât câteva fragmente postume, sufi­ciente totuşi pentru a aprecia inovaţia lui Lessing în istoria, seculară a motivului. Trecând peste amănuntele chipului în care acţiunea se dezvoltă, trebuie să constatăm că, faţă de toţi predecesorii lui, Lessing este cel dintâi care nu mai meneşte pe Faust damn...